În cadrul cauzei judiciare aflate pe rol în Judecătoria Chişinău, reclamantul – persoană fizică a solicitat dizolvarea şi lichidarea întreprinderii, iar ca măsură de asigurare a acţiunii a solicitat instanţei instituirea administrării fiduciare, punerea bunurilor întreprinderii sub administrare fiduciară, inclusiv interzicerea actualului administrator de a emite decizii fără acordul şi participarea administratorului fiduciar desemnat, acceptate de instanță. În cadrul procedurii de examinare a recursului, avocatul întreprinderii a solicitat instanţei sesizarea Curţii Constituţionale pentru a examina prevederile art. 88 din Codul civil, deoarece, în opinia sa, prevederile acetuia nu conţin criterii clare, previzibile şi accesibile, care ar justifica aplicarea unei asemenea măsuri de asigurare. Conform avocatului, din textul normei contestate rezultă că, pentru punerea bunurilor persoanei juridice sub administrare fiduciară, este necesar doar o cerere formală, lăsându-se la discreţia instanţei de judecată aplicarea acestei măsuri de asigurare, fără ca legea să stipuleze care ar fi temeiurile legale şi circumstanţele ce ar determina o asemenea acţiune. Formularea art. 88 din Codul civil nu înserează şi temeiurile legale de punere a bunurilor persoanei juridice sub administrare fiduciară, fiind, de fapt, o ingerinţă în dreptul de proprietate, poate genera multiple interpretări şi aplicări abuzive din partea instanţelor de judecată la aplicarea acestei măsuri de asigurare a acţiunii. Pentru comparaţie, la art. 174 alin. (1) al Codului de procedură civilă sunt stipulate temeiurile de asigurare a acţiunii şi anume în cazul în care neaplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii ar face imposibilă executarea hotărârii judecătoreşti. În cazul punerii sub administrare fiduciară în temeiul alin.(1) al art.88 Cod civil, nu este prevăzut absolut nici un temei legal care ar justifica această măsură de asigurare a acţiunii şi ar pune instanţa de judecată în situaţia de a-şi motiva ingerinţa în dreptul de proprietate, ceia ce oferă instanţei o marjă excesivă de interpretare şi lasă loc pentru abuzuri. Aceiaşi situaţie este valabilă şi pentru prevederile alin.(2), potrivit cărora, dacă instanţa de judecată nu dispune altfel, organele persoanei juridice nu pot emite decizii fără acordul prealabil al administratorului fiduciar, iar persoanele cu drept de reprezentare a persoanei juridice nu pot încheia acte juridice fără participarea acestuia. Sintagma „dacă instanţa de judecată nu dispune altfel” oferă o discreţie excesivă instanţei de judecată de a stabili comportamentul părţilor şi al administratorului fiduciar în cazul instituirii administrării fiduciare, or, norma contestată la Curtea Constituţională nu prevede nici un scop legal ce ar trebui respectat de către instanţă, care ar justifica aplicarea acestor măsuri de asigurare. Total disproporţională ingerinţei în dreptul de proprietate şi libertăţii activităţii de întreprinzător, precum şi contrară art. 126 şi 127 din Constituţie este şi obligativitatea persoanei juridice şi a persoanelor ei cu drept de reprezentare sa ceară acordul prealabil al administratorului fiduciar pentru încheierea actelor juridice. O asemenea formulare a obligaţiilor organelor de conducere a persoanei juridice şi a drepturilor administratorului fiduciar depăşeşte cu mult şi disproporţionat scopul în sine a administrării fiduciare, şi anume punerea bunurilor sub administrare fiduciară în scopul conservării lor. De fapt, prin oferirea unor asemenea drepturi excesive administratorului fiduciar, are loc gestionarea totală a persoanei juridice de către acesta, care, în funcție de capacităţile sale profesionale sau alte circumstanţe, poate să nu cunoască specificul activităţii persoanei juridice şi să nu dea acordul sau să nu participe la unele acţiuni vitale pentru buna dezvoltare a întreprinderii. Prin urmare, art. 88 Cod civil este formulat astfel că vădit se încalcă principiul proporţionalităţii, consacrat de CEDO. În aceste temeiuri, prin sesizarea nr. 136g din 17 octombrie 2017, se solicită Curţii Constituţionale declararea ca fiind neconstituţională a prevederilor primei propoziţii de la alin. (1) din Codul civil şi anume „Instanţa de judecatăcare examinează cererea privind dizolvarea persoanei juridice poate pune bunurile acesteia, la cerere, sub administrare fiduciară” şi a prevederilor alin. (2) ale art. 88 din Codul civil „Dacă instanţa nu dispune altfel, ..organele persoanei juridice nu pot emite decizii fără acordul prealabil al administratorului fiduciar, iar persoanele cu drept de reprezentare a persoanei juridice nu pot încheia acte juridice fără participarea acestuia.”