„Cel care zâmbeşte atunci când lucrurile merg prost s-a gândit deja pe cine să dea vina” - Legile lui Murphy. Obiceiul de a arunca responsabilitatea în spatele cuiva – cu alte cuvinte, de a găsi un țap ispășitor – se întâlnește în toate organizațiile. Pentru majoritatea persoanelor, „să caute un țap ispășitor” este un mecanism psihologic de apărare, de negare a responsabilității, dând vina pe altcineva, prin proiecție. Dar de ce se aliază întregul grup împotriva unei persoane, care sunt mecanismele care-i angrenează pe componenții lui și, mai ales, cum salvăm „țapul ispășitor”? De unde vine practica țapului ispășitor? În vechiul Israel, în „Ziua Ispășirii”, marele preot obișnuia să mărturisească păcatele israeliților către „țapul ispășitor”, Azazel, care mai apoi era trimis să moară în pustiu, cu povara păcatelor tuturor. Mulțumită țapului, oamenii erau absolviți de păcatele lor. Deoarece era trimis „să piară în pustiu”, termenul are conotații negative asociate cu «a fi învinuit și pedepsit pentru păcatele altora», de multe ori ca o modalitate de a distrage atenția de la problema reală sau a făptașului. Este aşadar, o practică curentă să cauți țapul ispășitor în lumea corporatistă de azi? Sunt oare directorii și angajații companiilor mai preocupați pe cine să dea vina decât de cum ar putea să corecteze o eroare? Continuare https://www.cariereonline.ro

via | www.cariereonline.ro